Despre limita care nu strică relația

Scris de Psih. drd. Alexandra Dudu

În cabinet, părinții întreabă adesea cum poate fi pusă o limită fără ca relația cu copilul să aibă de suferit. Sub întrebare stă gândul că un adult cu adevărat apropiat de copilul lui ar găsi de fiecare dată calea prin care acesta să accepte de bunăvoie, iar nevoia de a te impune ar fi semnul că ceva în relație nu merge.

Urmarea se vede repede în viața de zi cu zi, prin explicații reluate, negocieri care se lungesc peste măsură și limite care se mută cu fiecare insistență, iar când oboseala își spune cuvântul, aceleași limite ajung impuse dintr-odată, cu o voce pe care adultul nu și-o dorea. Blândețea consumată până la capăt se preschimbă, spre seară, în asprime.

Psihologia dezvoltării descrie însă cu totul altfel lucrurile, iar descrierea ei ușurează povara pe care unii părinți o pot simți.

Diana Baumrind (1966) a arătat, încă din anii șaizeci, că grija și fermitatea nu stau la capetele aceleiași linii, ci urmează două direcții diferite, pe care un adult le poate parcurge în același timp. Copiii se dezvoltă cel mai bine lângă adulți calzi, care le cer totodată lucruri pe măsura vârstei și nu se răzgândesc la prima împotrivire.

Cercetarea asupra autonomiei face distincția între structură și control (Farkas & Grolnick, 2010; Grolnick & Pomerantz, 2009). Structura înseamnă așteptări clare, consecvente și spuse pe scurt, alături de disponibilitatea adultului. Controlul înseamnă presiune, vinovăție, amenințare, retragerea afecțiunii. Structura susține autonomia copilului, iar controlul o erodează. Limita rămâne aceeași în ambele cazuri, se schimbă doar moneda cu care o plătim, iar copilul o simte pe aceasta din urmă.

Cum se ține o limită, în patru pași

Fermitatea nu înseamnă rigiditate. O limită poate fi schimbată și uneori chiar are sens să fie, însă discuția despre ea are loc în momentele liniștite, nu în toiul conflictului. Ceea ce se schimbă în mijlocul insistenței se schimbă din oboseală, iar copilul reține exact atât: că insistența funcționează. Gerald Patterson (1982) a descris acest mecanism sub numele de ciclu coercitiv, în care cedarea adultului în punctul cel mai intens al protestului întărește tocmai comportamentul pe care voia să îl oprească. Întărirea merge în ambele sensuri, deoarece adultul învață, la rândul lui, că tonul ridicat și amenințarea îi aduc liniște pe termen scurt, iar spirala se reia mai devreme și mai tare data următoare.

Când copilul se întâlnește, de fiecare dată, cu un adult care spune nu și rămâne lângă el, învață că lumea are reguli previzibile, că furia lui nu rănește pe nimeni și că dragostea adultului nu dispare atunci când nu obține ce vrea.

Există însă un pas care precedă orice limită ținută: acela de a privi ce se întâmplă în noi atunci când o punem. Pentru această ediție am pregătit o fișă de auto-reflecție, „Când spun nu”, care adună câteva dintre tiparele în care limitele noastre se clatină. Se completează în câteva minute, singur sau împreună cu celălalt adult din familie.

Copiii nu au nevoie de adulți care spun mereu da — au nevoie de adulți care rămân în încăpere după ce au spus nu.

Repere bibliografice

• Baumrind, D. (1966). Effects of authoritative parental control on child behavior. Child Development, 37(4), 887–907.
• Farkas, M. S., & Grolnick, W. S. (2010). Examining the components and concomitants of parental structure in the academic domain. Motivation and Emotion, 34(3), 266–279.
• Grolnick, W. S., & Pomerantz, E. M. (2009). Issues and challenges in studying parental control: Toward a new conceptualization. Child Development Perspectives, 3(3), 165–170.
• Patterson, G. R. (1982). A social learning approach: Vol. 3. Coercive family process. Castalia Publishing Company.